In poezia “Din cantecul spiritului despre ape“, Goethe aseamana apa cu sufletul omului, comparand “stropii ce se imprastie spre stanca lunecoasa” cu spiritul nemuritor al fiintei umane care, intocmai ca si apa: “Vine din cer Se duce la cer, trebuind sa coboare iar pe pamant, intr-o vesnica schimbare.”

El incheie aceasta asemanare cu o concluzie ce inlantuie elementele primordiale ale naturii si esenta firii umane: “suflet al omului, cat de mult te- asemeni apei! Soarta a omului, cat de mult te-asemeni vantului!”.

Sufletul omului

se aseamănă apei:

Vine din cer,

se duce la cer,

trebuind să coboare

iar spre pământ,

într-o veşnică schimbare.

Din înaltul şi-abruptul

perete de stâncă

curge-n şuvoi jetul de apă pură,

apoi se preface-n nori,

stropi în valuri

ce se-mprăştie spre stânca lunecoasă,

şi simţindu-se uşor

peregrinează voalându-se,

şoptind, încet

în jos către adânc.

Suflet al omului,

cât de mult te-asemeni apei !

Soartă a omului,

cât de mult te-asemeni vântului !